Astronomie

  Sistemul Solar

In manualele scolare gasim binecunoscuta explicatie cum a aparut sistemul nostru Solar: ''Soarele, Pamantul si sistemul Solar in intregime sau format din substanta unui nor enorm din gaz si praf cu 4,5 miliarde de ani in urma''.

Ca de obicei, ne este prezentata acesta afirmatie ca si un fapt. In realitate ipoteza despre norul de gaz si praf este destul de problematica. Cum a concluzionat un specialist, ''acesti nori sunt peste masura de fierbinti, peste masura de magnetici si peste masura de rapizi se invartesc''. Una din principalele probleme a acestei teorii se poate de ilustrat prin exemplul rotatiei patinatorului pe ghiata. Daca figuristul nu desface miinile, dar le lipeste de el, atunci el se invarte mai repede.

Acest efect este legat de asa numita lege a conservarii momentului numarului miscarilor. Momentul numarului miscarilor — este masa, inmultita la viteza, inmultita la distanta pana la centrul masei; in sistemele autonome el intodeauna ramane constant. Cand figuristul stringe miinile, distanta pana la centru se micsoreaza — altfel s-ar primi ca momentul numarului miscarilor nu ramine constant.

In presupusul model al formarii Soarelui nostru din nebuloasa cauzata de deplasarea gazelor spre centru ar fi trebuit sa aiba loc acelas efect, care ar fi facut ca Soarele sa se miste foarte rapid.

In realitate insa, Soarele nostru se misca foarte incet, iar planetele in jurul lui — rapid. Si cu toate ca Soarele ocupa 99% din masa sistemului Solar, lui ii revine 2% din momentul numarului miscarilor.

Acest model este contrar ipotezei nebuloasei. Evolutionistii au incercat sa gaseasca rezolvarea problemei; dar renumitul savant, specialist in sistemul Solar, doctrorul Stuart Ross Taylor a spus in cartea sa: ''Formarea de la inceput a momentului numarului miscarilor sistemului Solar ramane neclara''.

Inca o problema a ipotezei nebuloasei — formarea planetelor din gaz. Conform acestei teorii, pentru formarea planetelor Soarele trebuia sa treaca prin asa numita faza T-Tauri. Se presupune, ca in aceasta faza sa inceput vantul solar (cu mult mai puternic decat cel din zilele noastre), care trebuia sa elimine in plin proces de formare a sitemului Solar surplusul de gaz si praf. Conform acestui model, in sistem au ramas prea putine gaze usoare pentru formarea Jupiterului si inca a 3 planete gigantice gazoase. Reese ca aceste 4 planete nu ar trebui sa fie asa cum le vedem astazi ci mult mai mici.

Daca universul este tanar, de ce vedem stelele?

Unele stele se afla la o distanta de miliarde ani lumina de la noi. Un an lumina — este distanta parcursa de lumina intr-un an. Inseamna aceasta, ca Universul nostru in realitate are miliarde de ani?

Raspuns la aceasta intrebare delicata ne da noua cosmologie creationista. Dar pentru inceput sa clarificam cateva lucruri: ca sa aflam timpul parcurs de la stela la noi, trebuie de impartit aceasta distanta la viteza miscarii, adica: Timpul = Distanta, ipartit la viteza (T=D/V). Atribuind aceasta formula miscarii luminii de la stelele indepartate, noi putem calcula, ca timpul in care lumina ajunge la noi este de miliarde de ani. Cineva poate sa se indoiasca ca distanta de la stele la Pamant este in realitate asa de mare, dar aceste indoieli nu au argumentatie. Sunt o multime de metode cu care astronomii masoara distanta si nici un savant creationist nu va afirma ca eroarea este asa de mare ca miliardele de ani lumina sa le rezumi la cateva mii.

Daca viteza luminii C este constanta, atunci in ecuatia noastra ramane doar una schimbatoare — timpul. Printre altele, teoria relativitatii lui Einstein de cateva decenii afirma lumii, ca timpul nu este constanta. Dupa teoria lui Einstein (care este sustinuta de observatii experimentale), timpul se curbeaza sub influenta a doi factori — viteza si gravitatie. Teoria relativitatii generalizate a lui Einstein — cea mai buna din teoriile moderne a gravitatiei, ea afirma ca gravitatia Pamantului curbeaza timpul.

Acest efect multe ori a fost masurat experimental. Ceasurile, situate pe acoperisurile cladirilor cele mai inalte, unde gravitatia pamatului este un pic mai mica, merg mai repede decat jos, asa cum e si descris in ecutia teoriei relativitatii generalizate (TRG).

Cand concentratia materiei este foarte mare sau destul de densa, destorsionarea gravitationala poate fi asa de mare, ca nici lumina nu este in stare sa o strabata. Ecuatia TRG arata la hotarul invizibil, inconjurat de o astfel de concentratie a materiei (asa numitul ''orizontul evenimentelor'' — punctul in care razele luminii nu pot sa strabata gravitatia si ''se intorc'' inapoi), timpul in sensul direct se opreste.

Noua cosmologie creationista a doctorului Russell Humphreys rezulta din ecuatia TRG cu conditia, daca noi admitem ca Universul are limita. Cu alte cuvinte, universul are centru si margini si daca noi am fi calatorit in spatiul cosmos mai devreme sau mai tarziu noi am fi ajuns la locul in care dupa el materie nu mai exista. In aceasta cosmologie Pamantul se afla aproape de centrul Universului; anume aceasta ne vine noua in minte cand ne uitam la cerul instelat.

Dar daca Universul are limite, atunci in directia catre centrul lui ar trebui sa functioneze efectul gravitational sumar. Ceasurile la marginile Universului ar trebui sa mearga cu alta viteza decat cele pe Pamant. Cu alte cuvinte, nu este suficient de afirmat, ca Dumnezeu a creat Universul in sase zile. Desigur, El a creat universul anume in sase zile; Dar dupa care ceasuri? Dupa care timp? (Daca noi zicem ''dupa timpul lui Dumnezeu'', inseamna ca noi am uitat, ca anume El a creat scurgerea timpului cunoscuta noua; Insusi Dumnezeu este in afara timpului, si sfirsitul ii este cunoscut Lui de la inceput).

Datele observate ne arata ca in trecut Universul sa largit, aceasta confirma si Biblia unde insusi Dimnezeu ne spune de cateva ori noua, ca in timpul Creatiei El ''a intins cerurile''. Daca Universul nu este cu mult mai mare decat cel accesibil observatiilor noastre, si daca in trecut el era doar cu cincezi de ori mai mic, decat astazi, atunci concluzia stiintifica dedusa pe baza TRG, ar insemna ca Universul trebuie sa se largeasca din starea initiala, in care era inconjurata de orizontul evenimentelor (ecuatia TRG presupune posibilitatea proceselor — ''gaura alba'', opusul ''gaura neagra'').

Cand materia trece de orizontul evenimentelor, personal acest orizont este nevoit sa se micsoreze, treptat transformanduse in nimic. Rezultand, ca intr-un anumit moment orizontul evenimentelor trebuia sa se atinga de Pamant. In acest moment timpul pe Pamant (in raport cu oricare alt punct departe de la Pamant) practic se oprea. Dar nici un observator de pe Pamant nu ar fi putut simti asta! In aceste ''miliarde de ani'' (in sistemul de calcul al miscarii luminii in cosmosul indepartat), de la care lumina ajunge la Pamant, stelele imbatrinesc si asa mai departe, pe Pamant nu trece nici o zi!

Intr-un oarecare sens se poate de presupus, ca daca observatorul de pe Pamant ar fi putut intr-un anumit moment de timp ''sa vada'' viteza, cu care se indreapta spre el lumina, lui i s-ar fi parut ca viteza acestei miscari este cu mult mai mare, decat viteza luminii c. Dar daca observatorul s-ar fi gandit sa masoare viteza luminii, aflanduse in cosmosul indepartat, el ar fi primit viteza obisnuita a luminii c.

Noua cosmologie creationista este bazata pe teoriile matematice si fizice, acceptate fara indoiala de majoritatea cosmologilor. Insa trebuie de remarcat faptul ca oamenilor le este caracteristic sa mai si greseasca si de aceea in lumina noilor descoperiri si teorii, ea poate suferii imbunatatiri, schimbari sau poate fi exclusa.

 

 Universul are inceput 

In modelul extinderii universului savantii au stabilit cat timp a trecut de cand el a luat inceput. Acest timp este aproximativ 13,73 + 0,12 miliarde ani (timpul de cand exista universul a primit denumirea „timpul Hubble”).

Asa dar, astronomii, astrofizicii, biologii cred ca in comparatie cu ipoteza precedenta a universului infinit in noul model al universului finit, miliardele de ani este o perioada insuficienta de timp ca atomii sa se transforme in materie vie. Este nevoie de interventia Creatorului.

Putem pe El sa-l numim Ratiune Cosmica, Inceputul absolut, Dumnezeu esenta afirmatiei nu se schimba – pentru aparitia universului si inclusiv a vietii inteligente este nevoie de o putere creatoare din exterior.

De aceea Arno Allan Penzias (premiu Nobel in fizica) face urmatoarea concluzie: “Astronomia ne conduce catre un eveniment unic, universul care a fost creat din nimic. Acest eveniment cu o balanta foarte fina pentru asigurarea contitiilor precise necesare pentru viata. La fundamentul acestui eveniment sta un plan (se poate de spus “supranatural”) ” .

   Insusi cunoscutul fizician-teoretic, autorul renumitei carti „A Brief History of Time” si ateist Stephen William Hawking a fost nevoit sa recunoasca: „Daca universul are inceput, atnci trebuie de presupus si prezenta creatorului ”.

Desigur, conform argumentului Kalam (tot ce are inceput are si motiv), lumea imanenta trebuie sa aiba si (transcendenta) motivul aparitiei ei.
Concluzia savantilor cu privire la motivul supranatural al aparitiei universului si presupunerii prezentei unui Creator a devenit asa de neasteptata, ca o parte din savanti nu sunt deacord sa accepte aceasta. Unora nu le place conceptia Creatorului, care rezulta din aceasta concluzie, altora imposibilitatea descrierii existentei universului (starea singulara) prin legile fizice naturale.